Încotro mergeţi?

Deşi ultimul timp am tot scris pe teme ce ţin de feminitate azi voi aborda o cu totul altă temă.

Astăzi la serviciu am avut o discuţie care m-a indignat mult dar care ca rezultat a servit unei revelaţii şi de asta mă bucur mult că a avut loc. deşi revelaţia  am avut-o când mă întorceam spre casă, abia acum după miezul nopţii, „mi s-au adunat gândurile” ca să o exprim într-un articol. Veţi înţelege de ce vă scriu detaliile care au dus la apariţia articolului mai târziu.

Mi-am dat seama de o cauză majoră care duce la pretenţii şi plângeri în cadrul unor organizaţii şi a diferenţele dintre oameni în această privinţă.

Organizaţiile şi activităţile individuale sunt ca nişte vase maritime, diferite, mai mari sau mai mici, cu mulţi sau puţini oameni în ele, create pentru distanţe mari sau mici, confortabile sau mai puţin. Este totuşi foarte important unde merge fiecare vas. În ce port urmează să ajungă este mai important decât luxul pe care îl reprezintă, sau cel puţin ar trebui să fie mai important atunci când ne urcăm la bord şi pornim la drum.

Dacă ŞTIM unde vrem să ajungem ne va fi destul de uşor să găsim vasul potrivit pentru călătoria noastră.

Preţul pe care îl plătim pe bilet este timpul şi talentul nostru, este alegerea noastră să dăm sau nu acest preţ, nimeni nu ne urcă cu forţa.

Noi la fel alegem dacă ne convine confortul pe care poate să ni-l ofere vasul sau nu, doar noi ştim dacă destinaţia merită…

Cel mai important însă, cred eu, este PENTRU CE URCĂM.

Avem posibilitatea să ne dezvoltăm pe un vas nişte calităţi de care avem nevoie pentru mai târziu.

Pe alt vas putem primi confortul la care poate visăm…

Pe altele ar fi bine să urcăm pentru că DIRECŢIA în care merge ne avantajează, din acel port vom putea lua vasul potrivit spre visul nostru.

Există şi vase care ne asigură câteva criterii în acelaşi timp, deşi puţine şi, preţul biletului de obicei este mai mare.

Există unii oameni însă care HABAR NU AU pentru ce urcă şi de obicei anume aceşti oameni sunt pretenţioşi şi plângăreţi.

De fapt ei urcă ca şi cum ar fi pescuiţi din ape, cu momeli care li se par lor că ar promite anumite lucruri, fără a şti încotro merg, ce pot dezvolta aici, cum anume le poate fi de folos acea experienţă, cum pot ei să fie de folos celor din jur.

În fiecare zi caut răspunsuri la întrebarea PENTRU CE fac anumite lucruri, ce sens au anumite lucruri, nu neapărat pentru alţii, ci mai degrabă pentru mine.

Dacă acum m-ar fi obligat cineva să scriu acest articol, la 30 de minute după miezul nopţii cu siguranţă aş fi avut obiecţii, m-aş fi simţit obosită şi, nu aş fi făcut-o.

Pentru că ceea ce fac are un total alt răspuns la întrebarea PENTRU CE decât majoritatea oamenilor angajaţi pur şi simplu într-o companie.

Sunt multe studii despre motivaţie, despre cum să-i motivezi pe angajaţi, dar cred că dacă ei vin la serviciu pentru confort şi poate pentru portul final care se numeşte „pensie”, după multe porturi mici în care erau schimbate vase nu foarte diferite unul de celălalt şi, nu foarte aducătoare de fericire, dar destul de aducătoare de siguranţă bolnavă, influenţa asupra angajaţilor va fi minimă şi de scurtă durată.

Puţini oameni am întâlnit care ar avea la bază o motivaţie cu valori superioare decât cele financiare şi de siguranţă, puţini sunt cei care sunt motivaţi de creştere, de aportul real şi maxim pe care ar putea să-l aducă în lume.

Dacă ai un răspuns nu foarte bun şi sigur la întrebarea PENTRU CE M-AM URCAT PE ACEST VAS, un răspuns care chiar să te motiveze să dai mult, vei fi în rândul celor nemulţumiţi mereu, în rândul celor care vor găsi vinovaţi,  nu resurse în interior.

Atunci când ştii sigur că se merită tot efortul să te fi urcat, nu mai este nevoie să te plângi ci poţi căuta soluţii pentru a realiza ceea ce ai de gând. Iar dacă afli pe parcurs că destinaţia finală nu te avantajează te gândeşti şi găseşti CE poţi învăţa şi CUM poţi creşte aici până în momentul când poţi lua alt vas, ca să ai atunci când va fi momentul banii necesari pentru biletul vasului dorit (abilităţile şi capacităţile necesare).

Este întotdeauna o opţiune – să ne bucurăm de călătorie împreună cu ceilalţi sau să facem viaţa un coşmar, nouă şi celor din jur…

Cine ştie poate cineva se angajează anume cu acest scop – să-i facă pe alţii să se îndoiască de alegerea corectă a vasului, bine totuşi că le permit măcar acestora să-şi dezvolte toleranţa…

Tu pentru ce lucrezi acolo unde o faci?

Nu tăiaţi copacii iarna!

Ştiaţi deja că relaţiile sunt ciclice, chiar dacă nu aţi citit asta nicăieri aţi simţit asta cu siguranţă măcar o dată, doar că este posibil să nu fi înţeles de ce şi ce-i de făcut în asemenea cazuri.

Atunci când relaţia este la început este ca şi cum ar fi primăvară – înfloresc copacii, soarele luminează şi ne topeşte emoţiile frumoase în suflet, în relaţie sunt doar emoţii pozitive, doar zâmbet, doar dragoste de început.

Foarte mulţi dintre noi cred (din cauza unor modele create fals de către poveşti şi „poveşti”), că relaţiile sunt doar primăvară, sunt făcute doar ca să ne bucurăm de copacii în flori şi, asta este marea tragedie – când apar alte emoţii, alte lucruri decât cele de la începutul relaţiei, când este timpul ca în relaţie să fie trăită şi iarna, mulţi dintre noi pur şi simplu fug într-o altă primăvară, sau fac tot posibilul să menţină fals acest anotimp în relaţia de faţă.

Imaginaţi-vă că aţi sădit un copăcel, când l-aţi cumpărat, pe imaginea care era prezentat copăcelul acesta era în floare deci, aţi crezut că este firesc ca acesta să fie MEREU în floare. După ce l-aţi sădit, îl udaţi (aşa era scris…) şi aşteptaţi, sunteţi încântat/ă că veţi avea cel mai frumos copăcel înfloritor.

După ce a trecut primăvara, florile încep să cadă, chiar dacă vă sperie puţin acest fenomen, sunteţi răbdător/oare să vedeţi ce se întâmplă (unii chiar în această fază merg repede la „magazin” să caute alt copăcel, sau îşi cumpără nişte flori care sunt mai uşor de îngrijit – ca să nu se chinuiască prea mult cu îngrijirea (înţelegeţi sper la ce fel de relaţii mă refer)). Marea încercare este când, după ce au căzut şi frunzele, vine iarna, iar copăcelul nostru pare MORT.

De obicei în această etapă, anume pentru că suntem convinşi/convinse că relaţia trebuie să fie întotdeauna că în luna de miere, începem să facem mari greşeli.

De cele mai multe ori femeile de frică să nu piardă partenerul îşi manifestă fals emoţii pozitive, forţează o apropiere emoţională care cred ele că ar salva oarecum situaţia. Este ca şi cum ar pune aer condiţionat în grădină ca să „învie” copăcelul, sau ca şi cum ar agăţa de crenguţele lui floricele din hârtie, ca acesta să pară mereu înflorit… La, la, la, la… şi totul pare foarte frumos, doar că emoţii adevărate nu sunt, iar bărbatul, cât ar fi el de „nesimţit” iertaţi-mi expresia, simte că ne e loc de floricele. Mai ales că el vede copăcelul amorţit, îşi dă seama că romantismul floricelelor agăţate de crenguţe este stins…

Bărbaţii însă, procedează mai  MASCULIN ei de obicei nu se joacă cu floricele. Pur şi simplu văzând că copăcelul arată ca şi mort, el hotărăşte să-l TAIE. Se gândeşte că probabil nu are noroc, că până la urmă mai toţi copăceii mor…

Ce-i de făcut?

În primul rând de conştientizat că IARNA este o etapă firească şi necesară pentru ca copăcelul să se facă tot mai mare şi pentru ca în următoarea primăvară să bucure pe cei ce-l îngrijesc.

În al doilea rând este util ca partenerii să aibă răbdare să aştepte şi să fie calmi pe parcursul iernii, ca nu cumva relaţia să aibă de suferit friguri prea mari. Asta ar însemna ca atunci când există o perioadă de criză să aşteptăm cu răbdare şi încrezători că partenerul ne va iubi ca mai înainte, că undeva în interiorul lui, chiar dacă nu sunt emoţii la moment, există o intenţie pozitivă. Iar la rândul nostru să păstrăm gândul că în relaţie sunt deja canalele pentru seva emoţională, ele vor fi umplute cu sevă şi totul va înverzi iar, când va veni primăvara.

Doar acţionând înţelept putem să rezistăm timpului rece.

Iar dacă copăcelul nostru nu va rezista, asta e, putem să sădim altul, dar asta doar după ce a venit primăvara deplin, iar el sigur nu dă nici un semn de viaţă, după ce am făcut totul ca să-l salvăm.