Sunt bun! Mă vei iubi?

Cît ai reuşit sa te maturizezi?

Cînd suntem copii încercăm să fim buni, pentru că, auzim de la părinţi, nu neapărat direct, că pentru a fi iubiţi trebuie să fim buni (cuminţi, ascultători, harnici, etc.); căutăm dragostea lor disperaţi, şi facem multe lucruri pentru asta,  chiar minţim că am fi făcut lucruri pe care nu le-am făcut, doar pentru a nu pierde semnele lor de dragoste.

Ce s-a schimbat cînd am crescut?

Nimic, sau pentru unii dintre noi foarte puţin, cerşim dragoste de la cei din jur, fiind buni, sau încercînd să părem buni.

 Nu eşti deacord?

Ce mesaj transmiţi tu cînd începi, sau vrei să începi o relaţie? Tot ce faci se poate traduce în „Sunt bun! Mă vei iubi?” chiar dacă vrem să fim noi înşine, să arătăm şi laturile noastre obscure, de fapt mesajul ascuns rămîne acelaşi : „uite, eu chiar şi defectele ţi le arăt, deci sunt bun, sunt sincer cu tine, deci sunt bun, iubeşte-mă doar”

Dar mai tîrziu, cînd ai o relaţie deja formată, de ceva timp?

„Mă cert cu tine pentru aţi arăta că, deşi nu crezi eu rămîn bun, şi vreau să mă iubeşti, pot chiar să ţip, doar să auzi cît de mult am nevoie de dragostea ta.”

Ce s-a schimbat?

Suntem maturi?

Dacă iubim, este tot pentru a primi înapoi dragoste, nu din alte motive.

Dar dragostea e altceva… nu se dă ca premiu pentru că am fi buni, ci ca forţă care ne ajută să creştem, avem nevoie de ea în timpul perfecţionării nu cînd vom fi perfecţi, atunci ne-ar fi inutilă, dar acum, este indispensabilă.

Unde e scăparea?

Încă Biblia ne spune „iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi”

Să iubim e bine, dar dacă nu ne iubim pe noi înşine, nu vom iubi dezinteresat, vom iubi ca să fim iubiţi la rîndul nostru, dacă ne vom iubi îndeajuns nu vom căuta dragostea în exterior; ea este în noi, chiar dacă cînd eram mici ne era dăruită ne-am maturizat, cel puţin fizic, nu mai suntem copii, de ce atunci ca să primim dragoste căutăm doar în afară, dovedim că putem fi buni pentru a o primi?

Cînd am fost  mici, sau mai tîrziu, nimeni nu ne-a spus că nu e nevoie să fim perfecţi ca să fim iubiţi, deci nici nu am învăţat să ne iubim oricum am fi (nu presupune că ne-am opri din dezvoltare, ci din contra), pentru că nici cei maturi de lîngă noi nu au ştiut-o.

Dacă ne-am iubi pe noi, necondiţionat, dacă ne-am ierta, am fi iubitori cu noi înşine, nu am mai avea nevoie de dragostea celor din jur, şi nu am cerşi-o.

Dragostea ne-ar ajuta mult mai mult să creştem să fim mai buni cu fiece zi, decît faptul că ne credem necompetenţi, neîmpliniţi, nedemni de dragoste.

Atunci cînd ştii că faci un lucru bun, ai nevoie să fii apreciat? Iar dacă ceea ce faci nu e chiar demn, te gîndeşti ce-ar spune „x” dacă ar şti? Cine e de fapt cel mai mare judecător al tău? La cine te gîndeşti în primul rînd în asemenea situaţii? Păi de la acel cineva ai cerşit, şi mai cerşeşti în continuare dragoste, este important să te aprecieze, ca să te iubească.

Dar tu te iubeşti?…

Obligaţia la fericire

Ultimii ani au apărut atîtea şi atîtea moduri prin care ni se sugerează că trebuie să fim fericiţi. Cărţi cu reţete magice, reviste, emisiuni TV, toate parcă ne împing în braţele ei, ale fericirii. Încă nu-mi pot ca seama de ce dar aceasta, cel puţin pe mine, mă face să mă simt vinovată că, uneori, nu pot fi fericită. Caut cu tot dinadinsul să fug de nefericire dar nu-mi reuşeşte, iar asta mă face şi mai nefericită. Mi se pare totuşi firesc şi mult mai binevenit să acceptăm ceea ce simţim, să ne acceptăm gîndurile, sentimentele, fără a ne impune să le respingem în numele unei gîndiri pozitive oarbe.

Există chiar o tehnică (preluată din practici spirituale orientale), ca atunci cînd simţi ceva ce nu ţi se pare plăcut, să nu respingi, ci să te scufunzi în asta, să percepi, să simţi asta pe dinăuntru, să pipăi, să guşti să miroşi ca să înţelegi ce vrea să-ţi comunice senzaţia (emoţia, sentimentul). Fiecare senzaţie pe care o ai în corp să fie conştientizată. După ce faci asta devine mult mai uşor să treci peste.

Cred că „a te simţi bine” înseamnă mult mai probabil să simţi bine ce se petrece cu tine, ce se petrece în tine, fie ceva plăcut sau mai puţin plăcut, adică a fi în contact cu ceea ce simţi, a te simţi pe tine; decît a accepta doar ceea ce ţi se pare plăcut în ceea ce simţi.

Metaforic vorbind sentimentul negativ pe care îl avem ar reprezenta un rîu iar fericirea ar fi pe celălalt mal, nu există nici un pod. Ceea ce facem noi este de obicei ocolirea rîului, ceea ce este imposibil, sau şi mai greu de realizat, împingerea rîului. Ceea ce ar fi mult mai înţelept ar fi să trecem rîul în înot chiar dacă apa ni se pare rece sau prea udă.

Apa doar ni se pare foarte neplăcută, totuşi este doar apă, noi o încărcăm cu semnificaţii. În schimb rîul, o dată trecut vom fi gata să cunoaştem fericirea, ca mai apoi săînţelegem, că nu există o diferenţă între emoţiile negative şi cele pozitive, acestea sunt doar emoţii, ele sunt doar semnale care ne spun dacă ceea ce se întîmplăla moment corespunde cu ceea ce am dori să se întîmple. Emoţiile pot deveni cei mai buni aliaţi pe drumul vieţii, de ce atunci să ne luptăm cu ele?

Entuziasm!

Identitatea

Cine eşti tu?

Cum eşti tu?

Ce te reprezintă pe tine?

Crezi despre tine ceea ce eşti sau eşti ceea ce crezi despre tine?

Identitatea este acea structură, care adună în interiorul său tot ceea ce crezi tu despre tine, poate că ceea ce conţine, te ajută să creşti, să fii fericit, sau, te blochează. Gîndurile tale, valorile tale, acţiunile şi multe alte lucruri în viaţa ta se subordonează acestei structuri, îi sunt secundare, şi depind de ea.

Să-ţi dau un ex.:

-Crezi despre tine că eşti harnic

Una din valorile tale importante va fi cariera, sau activitatea în general

Vei avea o regulă care ar suna cam aşa: „Faptul că lucrez mai mult decît sunt în repaus semnifică că sunt harnic”

Poate îi vei judeca aspru în sinea ta pe cei „leneşi”

Vei avea sigur un comportament „harnic”, vei munci mult, vei fi mai tot timpul obosit, vei avea tot mai multe sarcini autoimpuse, toate pentru a corespunde identităţii pe care o ai.

Undeva în profunzimile sinelui tău ai multe etichete, puse de cei din jur, apoi interiorizate cu timpul pe care fără să vrei, în fiecare zi le confirmi cu tărie prin gînduri, acţiuni. Asta e normal, ca să fim sănătoşi mintal avem nevoie de integritate între identitatea noastră şi componentele de mai jos.

Marele secret cînd vrei să schimbi ceva este să schimbi o piesă de sus, adică să schimbi ceea ce crezi despre tine.

Nu vei reuşi niciodată să faci o deprindere de a practica sportul, sau de a te trezi dimineaţă (ceea ce ţine de comportament), dacă crezi despre tine că eşti nu prea perseverent (identitate).

Dacă vrei să schimbi ceva, va trebui să cauţi care din componentele identităţii tale te împiedică să faci asta. Poate la prima vedere să pară o componentă pozitivă, dar care, uneori e menţinută de reguli care nu te servesc la moment. Unii oameni au în identitatea lor ceva de tipul: eu sunt bun sau, eu sunt cinstit, ceea ce e ok, dar urmează regula: a fi bun înseamnă să nu refuzi niciodată o persoană care te roagă ceva, dacă refuzi, gata, nu mai eşti bun. Sau, în unele cazuri, poate fi vorba despre o componentă din start negativă de tipul: sunt un ratat, sunt leneş, sunt gras… fără să vrem, şi de cele mai multe ori fără să ne dăm seama, vom acţiona în funcţie de ceea ce credem despre noi.

Te rog să te gîndeşti, iar dacă simţi nevoia chiar să notezi, ce crezi tu despre tine, cu ce te ajută şi cum te poate bloca ceea ce crezi.

Este un miracol ceea ce se întîmplă după puţină contemplare.

Dacă schimbi ceea ce crezi despre tine, totul se schimbă automat, nici măcar nu e nevoie să te motivezi să faci ceva, atîta timp cît crezi că îţi este caracteristic, vei putea face enorm de multe, doar să crezi că este despre tine. Totuşi fi atent să nu exagerezi, identitatea te poate frustra dacă ai aşteptări prea exigente de la propria persoană, fii atent ce se ascunde în spatele unei componente. Ar fi mai bine ca în spatele „perseverenţei” să fie o regulă care ar spune:” eu continui cu uşurinţă să fac un lucru chiar şi după ce trece entuziasmul”, decît una: „chiar dacă înţeleg că nu e calea mea eu continui pentru că sunt perseverent”, nu par a fi foarte diferite, totuşi sunt.

Ai grijă ce crezi că eşti!

Entuziasm!

Ce alegi? Misiunea ta sau emisiunea ta preferată

Ce faci tu în timpul liber?

Unul din cei mai mari duşmani ai succesului tău este timpul pierdut în faţa televizorului(sau alte surse mas-media la fel de toxice). Asta pentru că nu faci în acest timp nimic care să te apropie de succes, dar pierzi în schimb, pe neobservate timp foarte valoros.
Odihna este cu siguranţă necesară, dar odihnă este acea activitate, sau dacă vrei lipsa activităţii, care te încarcă, îţi dă forţe pentru a face, a acţiona, poate uneori pentru a te gîndi şi a analiza cum ai reuşit atât de multe; ceea ce nu se întâmplă cu siguranţă în faţa televizorului.

Nu te mai minţi!

Dacă vrei informaţie alege-o tu pe net, n-o lăsa pe ea să te aleagă, programează tu la ce să te uiţi, la ce să te gîndeşti, fii atent la dependenţe, de orice fel…

Viaţa e prea scurtă să o umplem cu lucruri care ne scurg de energie.

Iar energia, ne este necesară pentru a ne realiza visurile, pentru a ne urma steaua noastră polară, iar tu ce faci? Te uiţi la vedetele care te îndeamnă să faci ca ele?

 Devino tu propria vedetă!

Gândeşte-te la calităţile tale!

Admiră-te pe tine!

Acţionează în propria misiune, tu eşti cea mai importantă persoană din viaţa ta!

Împarte succesele tale când te vezi cu prietenii (mă refer la orice tip de succes, că ai reuşit să te trezeşti mai dimineaţă, că eşti inspirat…), nu cu ştiri despre accidente!

Fii atent la ce te concentrezi, pentru că devii asta!

Entuziasm!!!

Nevoie de... Emoţii

Emoţiile sunt energia care ne mişcă, ne motivează, sau nu, totuşi ca să trăim, să ne menţinem în viaţă, avem neapărat nevoie de emoţii.

Cu ceva timp în urmă, neplanificat, am procurat cartea „Dama cu camelii” de Al. Dumas fiul, o citisem cîndva, în adolescenţă, şi îmi plăcuse, dar de foarte mult timp nu am mai citit romane, de oricare tip. Şi atunci, am înţeles ceva: avem nevoie de emoţii, dacă nu avem parte de ele în propria viaţă, le căutăm în viaţa altora, în vieţi inventate de cineva, sau…

Sau în reclame, internet… din această cauză suntem atît de fideli cumpărători a lucrurilor care ne… emoţionează.

Oamenii de ştiinţă spun (cînd vorbesc de puterea vizualizării), că creierul nu face diferenţă dintre emoţiile simţite cu adevărat, cele ce urmează anumite evenimente, şi emoţiile provocate voluntar, cînd ne imaginăm ceva. Acest lucru este un avantaj, dar nu numai, uneori poate fi şi un dezavantaj.

Atunci cînd dorim să învăţăm ceva nou, de ex: să fim calmi în situaţii anumite, putem exersa, stînd în fotoliu, emoţiile date, iar cînd vom nimeri în situaţii asemănătoare să fim mult mai calmi şi relaxaţi ca mai înainte, sau să vizualizăm realizarea scopului ca să ne motivăm să înaintăm.

Dar în cazul cînd ne provocăm emoţii visînd, există o limită, după care, emoţiile ne sunt dăunătoare, pentru că ne stopează din acţiuni, ne blochează în zona de confort. E ca şi cum am visa, cu ochii deschişi că facem un salt cu paraşuta, e emoţionant, dar, în cazul cînd rămîne doar cu visatul ne ajută puţin…

Ne ajută să ne simţim bine, pentru moment, şi, dacă asta este scopul, e ok, dar, dacă doriţi să treceţi la acţiune, visările îndelungate măresc frica de a trece la act.

Totuşi, emoţiile sunt foarte necesare, în aşteptarea lor ne simţim motivaţi, de dragul lor facem schimbări, le dorim, le căutăm.  Secretul este să ştim să alegem sursele emoţiilor noastre cu grijă… Să primim emoţii din ceea ce suntem noi, din ceea ce facem, din ceea ce ne creează nouă satisfacţii, şi nu numai, pentru că emoţiile negative (sigur fără excese) sunt şi ele benefice.

 Dacă însă ai observat că telenovelele, cărţile (chiar şi cele mai bune), emisiunile, filmele, pe scurt vieţile, reale sau mai puţin, ale celorlalţi, îţi provoacă mai des, sau mai intens emoţii decît evenimentele şi acţiunile proprii, este timpul să te întrebi dacă asta vrei. Este timpul să recunoşti că, din frică sau alte motive, preferi să urmăreşti din sală, jocul de pe scenă cu… alţi actori decît tine, şi să trăieşti, o dată cu ei, totuşi din sală, emoţiile care ai fi preferat să le trăieşti din plin.

Ai grijă de emoţiile tale…

Sunt doar ale tale…