Sunt bun! Mă vei iubi?

Cît ai reuşit sa te maturizezi?

Cînd suntem copii încercăm să fim buni, pentru că, auzim de la părinţi, nu neapărat direct, că pentru a fi iubiţi trebuie să fim buni (cuminţi, ascultători, harnici, etc.); căutăm dragostea lor disperaţi, şi facem multe lucruri pentru asta,  chiar minţim că am fi făcut lucruri pe care nu le-am făcut, doar pentru a nu pierde semnele lor de dragoste.

Ce s-a schimbat cînd am crescut?

Nimic, sau pentru unii dintre noi foarte puţin, cerşim dragoste de la cei din jur, fiind buni, sau încercînd să părem buni.

 Nu eşti deacord?

Ce mesaj transmiţi tu cînd începi, sau vrei să începi o relaţie? Tot ce faci se poate traduce în „Sunt bun! Mă vei iubi?” chiar dacă vrem să fim noi înşine, să arătăm şi laturile noastre obscure, de fapt mesajul ascuns rămîne acelaşi : „uite, eu chiar şi defectele ţi le arăt, deci sunt bun, sunt sincer cu tine, deci sunt bun, iubeşte-mă doar”

Dar mai tîrziu, cînd ai o relaţie deja formată, de ceva timp?

„Mă cert cu tine pentru aţi arăta că, deşi nu crezi eu rămîn bun, şi vreau să mă iubeşti, pot chiar să ţip, doar să auzi cît de mult am nevoie de dragostea ta.”

Ce s-a schimbat?

Suntem maturi?

Dacă iubim, este tot pentru a primi înapoi dragoste, nu din alte motive.

Dar dragostea e altceva… nu se dă ca premiu pentru că am fi buni, ci ca forţă care ne ajută să creştem, avem nevoie de ea în timpul perfecţionării nu cînd vom fi perfecţi, atunci ne-ar fi inutilă, dar acum, este indispensabilă.

Unde e scăparea?

Încă Biblia ne spune „iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi”

Să iubim e bine, dar dacă nu ne iubim pe noi înşine, nu vom iubi dezinteresat, vom iubi ca să fim iubiţi la rîndul nostru, dacă ne vom iubi îndeajuns nu vom căuta dragostea în exterior; ea este în noi, chiar dacă cînd eram mici ne era dăruită ne-am maturizat, cel puţin fizic, nu mai suntem copii, de ce atunci ca să primim dragoste căutăm doar în afară, dovedim că putem fi buni pentru a o primi?

Cînd am fost  mici, sau mai tîrziu, nimeni nu ne-a spus că nu e nevoie să fim perfecţi ca să fim iubiţi, deci nici nu am învăţat să ne iubim oricum am fi (nu presupune că ne-am opri din dezvoltare, ci din contra), pentru că nici cei maturi de lîngă noi nu au ştiut-o.

Dacă ne-am iubi pe noi, necondiţionat, dacă ne-am ierta, am fi iubitori cu noi înşine, nu am mai avea nevoie de dragostea celor din jur, şi nu am cerşi-o.

Dragostea ne-ar ajuta mult mai mult să creştem să fim mai buni cu fiece zi, decît faptul că ne credem necompetenţi, neîmpliniţi, nedemni de dragoste.

Atunci cînd ştii că faci un lucru bun, ai nevoie să fii apreciat? Iar dacă ceea ce faci nu e chiar demn, te gîndeşti ce-ar spune „x” dacă ar şti? Cine e de fapt cel mai mare judecător al tău? La cine te gîndeşti în primul rînd în asemenea situaţii? Păi de la acel cineva ai cerşit, şi mai cerşeşti în continuare dragoste, este important să te aprecieze, ca să te iubească.

Dar tu te iubeşti?…