Iarăşi despre... Fericire

Cu ani în urmă, pe când eram studentă la psihologie, la un trening în cadrul orelor, am afirmat, că scopul, dorinţa, misiunea mea este să-i fac pe oameni fericiţi. Asta doream eu atunci, venisem la psihologie ca să învăţ cum s-o fac.

Cineva din grup mi-a replicat atunci că mai întâi trebuie să fiu eu fericită, nu am recunoscut atunci că nu aş fi şi totuşi, nu eram.

De fapt, mi se părea mie că, făcându-i pe ceilalţi fericiţi, voi rezolva şi propria nefericire, era un fel de altruism egoist. Reuşisem deja să o cunosc, era dulce, dar destul de nesigură încă, acea fericire mai profundă decât simpla plăcere şi atât de mult aş fi vrut s-o pot reţine cumva…

Încet, încet din dorinţa avidă de a ajuta la crearea fericirii altora, am ajuns să fiu mai fericită, apoi şi mai fericită, până când, acum pot spune că sunt foarte fericită, deşi ştiu că se poate şi mai mult…

Pot deci să afirm acum:

„Pot fi fericită dacă îi fac pe cei din jur fericiţi” este de fapt – „pot să-i fac pe cei din jur fericiţi dacă sunt eu însumi, mai întâi fericită”.

A doua, ar părea mai egoistă, dar este oare aşa?

Când eşti enorm de fericit, fericirea altora te inundă şi mai mult, când eşti nefericit, nu vei reuşi să dai celorlalţi ceea ce nu ai…

 

 

 

Izvorul fericirii

Ce este fericirea?

Să simţim doar „emoţii pozitive”?

Să fim doar „sus”?

Sau…?

Imaginaţi-vă un izvor de emoţii, care curat, pur, plin de forţe din cele mai binefăcătoare străbate fiinţa noastră, ca să iasă la suprafaţă, să ne ajute să fim cât mai „vii”.

Iar noi, din frică ca forţa să nu fie cumva distrugătoare, săpăm o groapă mare, mare, chiar la baza izvorului, ca să adunăm apă, ca aceasta să nu curgă lin şi frumos la vale (e o intenţie pozitivă la bază, totuşi… rezultatele nu sunt doar pozitive, din păcate).

Şi iată că, în dependenţă de capacitatea sursei noastre interioare, groapa noastră, se umple cu apă, care cu timpul, se bâhleşte, devine tot mai murdară, mai urât mirositoare şi culmea, la un moment dat, nu mai este loc, şi apa, pur şi simplu inundă totul în jur cu murdărie.

Asta se întâmplă cu emoţiile noastre, care, la început am fost bune, au fost o forţă creatoare, dar fiindcă nu ne permitem să le simţim, ci le blocăm undeva în noi, răbufnesc foarte distrugător.

Dar înţelege-ţi corect: a simţi nu înseamnă să ne manifestăm fără a gândi sau controla ceea ce „facem”, înseamnă doar a simţi…

A ne permite luxul de a lăsa apa să curgă la vale.

A înţelege ce şi cum simţim, fără să  interpretăm…

Veţi vedea, că când le simţi, pur şi simplu le simţi, emoţiile sunt pur şi simplu minunate.

E greu să faci asta, de mici suntem învăţaţi să ne depărtăm de fiinţa noastră, şi totuşi, poate încerci?!