Cu ani în urmă,
pe când eram studentă la psihologie, la un trening în cadrul orelor, am
afirmat, că scopul, dorinţa, misiunea mea este să-i fac pe oameni fericiţi. Asta
doream eu atunci, venisem la psihologie ca să învăţ cum s-o fac.
Cineva din grup
mi-a replicat atunci că mai întâi trebuie să fiu eu fericită, nu am recunoscut
atunci că nu aş fi şi totuşi, nu eram.
De fapt, mi se
părea mie că, făcându-i pe ceilalţi fericiţi, voi rezolva şi propria
nefericire, era un fel de altruism egoist. Reuşisem deja să o cunosc, era
dulce, dar destul de nesigură încă, acea fericire mai profundă decât simpla
plăcere şi atât de mult aş fi vrut s-o pot reţine cumva…
Încet, încet din
dorinţa avidă de a ajuta la crearea fericirii altora, am ajuns să fiu mai
fericită, apoi şi mai fericită, până când, acum pot spune că sunt foarte
fericită, deşi ştiu că se poate şi mai mult…
Pot deci să afirm
acum:
„Pot fi fericită
dacă îi fac pe cei din jur fericiţi” este de fapt – „pot să-i fac pe cei din
jur fericiţi dacă sunt eu însumi, mai întâi fericită”.
A doua, ar părea
mai egoistă, dar este oare aşa?
Când eşti enorm
de fericit, fericirea altora te inundă şi mai mult, când eşti nefericit, nu vei
reuşi să dai celorlalţi ceea ce nu ai…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu