Încotro?

În cartea „O viaţă nouă în 7 zile”, Paul McKenna argumentează rolul formulării unor scopuri motivante astfel:

Când mintea are o ţintă, se poate concentra şi direcţiona singură până îşi atinge scopul. Dacă nu ai o ţintă, atunci energia ta este risipită. Însă ceea ce realizezi în drumul spre succes nu este adesea la fel de important precum ceea ce vei deveni în acest proces. Iată marele secret al viselor tale:

CÂND LUCREZI ASUPRA  VISULUI CARE SĂ MERITE CU ADEVĂRAT, ŞI VISUL LUCREAZĂ ASUPRA TA.

Eu cred că este esenţial să ai ţeluri pentru că acestea îţi oferă o traiectorie în viaţă. Nu te-ai aventura cu barca fără să ai o cârmă – dat fiind că ai putea să eşuezi cine ştie pe unde.

Dansul vieţii

Lasă viaţa să curgă, ea nu poate fi controlată decât când o acceptăm, iar atunci ea este, se întâmplă în cel mai firesc şi bun mod, dar nu aşa cum dorim noi, ci mai bine, chiar dacă altfel. De foarte multe ori, ceea ce nu corespunde planurilor noastre, sau mai bine zis părerii noastre despre ceea ce ar trebui să se întâmple, este perceput ca ceva negativ, dar asta e de fapt exact invers. Dacă nu ne iese să fim împreună cu o persoană, credem că asta e cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla, dar poate acea persoană nu era cea potrivită, iar noi, forţăm lucrurile, vrem cu tot dinadinsul să se întâmple.

Ca şi cum viaţa ar încerca să ne înveţe un dans frumos cu ea, dar noi ne împotrivim, pentru că, presupunem că am avea un dans mai bun, şi vrem să iasă doar mişcările noastre, chiar când înţelegem că e diferit dansul, insistăm, batem din picioare, ca nişte copii încăpăţinaţi.

Totul are timpul său, dacă am lăsa viaţa să ne înveţe cum să facem următorul pas, ea ne-ar arăta semne, ea de fapt ne arată, puţini dintre noi văd asta…

Dacă ceva nu iese, fă un pas înapoi şi uite cum arată asta dintr-o parte, dacă ai un scop încearcă să simţi dacă gândul la el îţi aduce doar emoţii pozitive, dacă atunci când te vezi acolo, în viitor, te simţi bine, dacă nu, mai gândeşte-te o dată, poate nu-i de la tine, poate nu asta îţi doreşti.

Dacă ştii sigur că asta vrei, deja îţi aparţine, lasă-i timp doar să vină la tine, ai răbdare, şi tot ce-i bun va apărea. Lasă schimbările să se facă singure, totul nu-i atât de uşor precum pare, totul e de fapt mult mai uşor. Dansează cu viaţa, ea aşteaptă să o iubeşti, relaxează-te, fii în aşteptarea unui miracol, în fiecare zi, şi miracolul va apărea de unde nici nu te aştepţi.

Fii o minune pentru cei din fur, iar universul te va bucura cu minuni.

Entuziasm!

Lasă viaţa să danseze cu tine!

Echilibru

 

Astăzi voi scrie ceva ce nu se referă neapărat la psihologie, şi totuşi…

Există un fenomen, care apare în mai multe domenii ale vieţii: Crearea echilibrului.

Să-ţi dau câteva exemple:

O persoană care vrea cu tot dinadinsul să arate bine, neapărat va avea probleme, de ten sau cu masa corpului, care pare să fie de necontrolat, de parcă corpul i-ar spune: nu exagera, acceptă că nu eşti perfect, vezi că nu-ţi iese să arăţi perfect.

Cei care exagerează cu „modul sănătos de viaţă”, se îmbolnăvesc destul de des.

O soţie super „corectă” va avea un soţ care va face echilibru, fiind foarte incorect cu ea, sau dacă soţia este super religioasă, soţul va fi cel puţin indiferent în faţa religiei, dacă nu chiar ateist; la fel cu femeile care fac totul, şi bani, şi treburi casnice, si câte şi mai câte, şi apoi se miră că au soţi „leneşi”.

Într-o relaţie de afaceri dacă un partener este prea responsabil, celălalt, fără a se strădui va fi iresponsabil, dacă unul va fi super punctual (cazul în care se va acorda punctualităţii atenţie exagerată), celălalt neapărat va întârzia.

Şi tot aşa…

 Este vorba anume de chestii exagerate, care distrug un echilibru care deja există.

În univers există forţe care creează echilibru, ca şi cum fiecare ar primi posibilitatea mijlocului de aur, dacă un element este forţat, celălalt cedează din greutate.

Dacă ne-am afla într-o barcă care are doar două vâsle, iar unul din persoane le-ar lua şi ar începe a vâsli celălalt automat nu ar avea cum s-o facă şi el…

Ca şi cum sistemul (oricare, familial sau organizaţional, sau o persoană văzută ca un sistem), ar primi un punctaj care ar permite fiecărui element câte 50 puncte, iar unul din elemente ar folosi calitatea dată la 100, acest element, fără să vrea, acest element, exagerând, obligă pe celelalte să fie la 0.

Lucrurile exagerate întotdeauna aduc consecinţe negative, nimic nu-i perfect, şi nici nu trebuie să fie.

Entuziasm!

… şi, nu exageraţi!

 

Mâine sau... la Paştele cailor?

Cât mai ai de gând să amâni propria viaţă?

Câte lucruri frumoase amâni, în viaţa ta, câte promisiuni îţi faci ţie că de mâine, sau de luni „încep” asta sau asta sau „mă las” de asta sau asta?

Încetează!!!

Sunt lucruri pe care nu le vei face niciodată. De unele nici nu ai nevoie, nu sunt scopuri proprii, altele, te-ar face într-adevăr mai fericit, dar ia ghici, tu amâni chiar şi propria ta fericire, nu-i aşa?

Îţi este cumva cunoscut „atunci când voi face (începe, finisa) asta, voi fi cu siguranţă mai fericit”. Sunt de acord… cu mintea ta, întrebarea rămâne:

Când?

Există un fenomen.

Fiecare om primeşte zilnic o cantitate, limitată, de energie, să presupunem că pentru început este pentru toţi egală, de ex. 10 cai putere. Este energia ta interioară, puterea cu care tu mergi sau nu spre visele tale.

Dar să vedem ce faci tu de fapt:

Amâni să te apuci de sport ai minus un cal putere

Amâni o dietă încă un cal putere în minus

Amâni să înveţi o limbă străină sau orice altceva ce ai vrea să înveţi minus încă un cal putere.

Amâni să treci prin nişte experienţe care crezi că ţi-ar provoca durere iarăşi pierzi un cal putere.

Şi tot aşa…

Socoteala e foarte simplă.

Atunci când vrei să faci ceva, dar amâni acel lucru, mintea ta este ocupată să menţină asta undeva pe fundal, şi să păstreze energie pentru acel ceva.

Ca şi cum, la începutul zilei tu ai lega câte un cal de fiecare lucru pe care-l planifici să-l faci cândva…

Cum rămâne cu marele tău vis, cu marea ta pasiune, cu misiunea ta personală?

Tot o amâni?

Dacă da, mintea ta va lega acolo, lângă ea câţiva cai, (depinde cât de mare este).

Şi te mai miri că eşti lipsit de energie.

Care e soluţia?

Să-ţi revizuieşti priorităţile.

Scrie pe o foaie tot ceea ce amâni şi, dacă crezi că e important atunci fă asta chiar acum, sau in cel mai apropiat timp, dacă nu, şterge-o de pe foaie, şi din mintea ta, renunţă să mai speri că o vei face. E inutil să o păstrezi pe lista de aşteptare, şi chiar mai mult decât inutil: te blochează să faci lucrurile bune din viaţa ta.

Dacă-ţi spui că vei face asta când vei avea mai mult tip, nu te mai minţi! Dacă nu ai avut timp de un an încoace, sau mai mult de când tot amâni, nu vei mai avea niciodată, sau îţi vei face când va deveni cu adevărat important, până atunci nu te mai gândi la asta.

E o chestiune de alegere.

Tu ce faci cu caii tăi putere?

A fi sau a face?

Eşti ceea ce faci?

Priveşte în jur!

Cred că îţi este cunoscută scena în care se cunosc oamenii (fac cunoştinţă):

Sunt X, sunt jurist;

Sunt Y, sunt manager;

Sunt Z, sunt psiholog…

Să fie oare chiar aşa?

Sună de parcă am spune: „sunt masca mea socială” sau „sunt rolul meu social”.

Oare chiar suntem asta?

Nu! Cu siguranţă nu.

E oribil, pentru că asta e doar costumul pe care îl port 8 ore în zi, 5 zile în săptămînă (în mediu). Cum facem că ne identificăm cu un costum?

A face a devenit mult mai important decît a fi şi a început  chiar să-l înlocuiască.

Ce-ar fi oare ca atunci cînd mergem la bancă, operatoarea ce ne deserveşte să ne zîmbească nu ca angajată a băncii, ci ca femeie, e poate tot un rol, dar mult mai uman.

Ce-ar fi ca atunci cînd şeful strigă la noi, să ne amintim că el este om, poate are şi el problemele sale, personale (de fapt sigur le are), se simte slab, poate simte că nu se descurcă, poate are nevoie de o vacanţă, poate nu se simte iubit.

Nu vă îndemn să vă simţiţi la un nivel cu şeful, sau să vă permiteţi să fiţi aroganţi. Încercaţi doar să vedeţi ce este în spatele acelui rol social. Oare nu există acolo un suflet? Oare nu are nevoie persoana de sub costum să simtă, să trăiască, să fie?

Dar tu te-ai gîndit vreodată cine eşti?

Eu sunt Vera, sunt psiholog…

Nu, nu-mi place cum mă simt cînd spun asta, pentru că sunt mult mai mult decît activitatea mea.

Şi tu… cine eşti?

Sunt bun! Mă vei iubi?

Cît ai reuşit sa te maturizezi?

Cînd suntem copii încercăm să fim buni, pentru că, auzim de la părinţi, nu neapărat direct, că pentru a fi iubiţi trebuie să fim buni (cuminţi, ascultători, harnici, etc.); căutăm dragostea lor disperaţi, şi facem multe lucruri pentru asta,  chiar minţim că am fi făcut lucruri pe care nu le-am făcut, doar pentru a nu pierde semnele lor de dragoste.

Ce s-a schimbat cînd am crescut?

Nimic, sau pentru unii dintre noi foarte puţin, cerşim dragoste de la cei din jur, fiind buni, sau încercînd să părem buni.

 Nu eşti deacord?

Ce mesaj transmiţi tu cînd începi, sau vrei să începi o relaţie? Tot ce faci se poate traduce în „Sunt bun! Mă vei iubi?” chiar dacă vrem să fim noi înşine, să arătăm şi laturile noastre obscure, de fapt mesajul ascuns rămîne acelaşi : „uite, eu chiar şi defectele ţi le arăt, deci sunt bun, sunt sincer cu tine, deci sunt bun, iubeşte-mă doar”

Dar mai tîrziu, cînd ai o relaţie deja formată, de ceva timp?

„Mă cert cu tine pentru aţi arăta că, deşi nu crezi eu rămîn bun, şi vreau să mă iubeşti, pot chiar să ţip, doar să auzi cît de mult am nevoie de dragostea ta.”

Ce s-a schimbat?

Suntem maturi?

Dacă iubim, este tot pentru a primi înapoi dragoste, nu din alte motive.

Dar dragostea e altceva… nu se dă ca premiu pentru că am fi buni, ci ca forţă care ne ajută să creştem, avem nevoie de ea în timpul perfecţionării nu cînd vom fi perfecţi, atunci ne-ar fi inutilă, dar acum, este indispensabilă.

Unde e scăparea?

Încă Biblia ne spune „iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi”

Să iubim e bine, dar dacă nu ne iubim pe noi înşine, nu vom iubi dezinteresat, vom iubi ca să fim iubiţi la rîndul nostru, dacă ne vom iubi îndeajuns nu vom căuta dragostea în exterior; ea este în noi, chiar dacă cînd eram mici ne era dăruită ne-am maturizat, cel puţin fizic, nu mai suntem copii, de ce atunci ca să primim dragoste căutăm doar în afară, dovedim că putem fi buni pentru a o primi?

Cînd am fost  mici, sau mai tîrziu, nimeni nu ne-a spus că nu e nevoie să fim perfecţi ca să fim iubiţi, deci nici nu am învăţat să ne iubim oricum am fi (nu presupune că ne-am opri din dezvoltare, ci din contra), pentru că nici cei maturi de lîngă noi nu au ştiut-o.

Dacă ne-am iubi pe noi, necondiţionat, dacă ne-am ierta, am fi iubitori cu noi înşine, nu am mai avea nevoie de dragostea celor din jur, şi nu am cerşi-o.

Dragostea ne-ar ajuta mult mai mult să creştem să fim mai buni cu fiece zi, decît faptul că ne credem necompetenţi, neîmpliniţi, nedemni de dragoste.

Atunci cînd ştii că faci un lucru bun, ai nevoie să fii apreciat? Iar dacă ceea ce faci nu e chiar demn, te gîndeşti ce-ar spune „x” dacă ar şti? Cine e de fapt cel mai mare judecător al tău? La cine te gîndeşti în primul rînd în asemenea situaţii? Păi de la acel cineva ai cerşit, şi mai cerşeşti în continuare dragoste, este important să te aprecieze, ca să te iubească.

Dar tu te iubeşti?…

Obligaţia la fericire

Ultimii ani au apărut atîtea şi atîtea moduri prin care ni se sugerează că trebuie să fim fericiţi. Cărţi cu reţete magice, reviste, emisiuni TV, toate parcă ne împing în braţele ei, ale fericirii. Încă nu-mi pot ca seama de ce dar aceasta, cel puţin pe mine, mă face să mă simt vinovată că, uneori, nu pot fi fericită. Caut cu tot dinadinsul să fug de nefericire dar nu-mi reuşeşte, iar asta mă face şi mai nefericită. Mi se pare totuşi firesc şi mult mai binevenit să acceptăm ceea ce simţim, să ne acceptăm gîndurile, sentimentele, fără a ne impune să le respingem în numele unei gîndiri pozitive oarbe.

Există chiar o tehnică (preluată din practici spirituale orientale), ca atunci cînd simţi ceva ce nu ţi se pare plăcut, să nu respingi, ci să te scufunzi în asta, să percepi, să simţi asta pe dinăuntru, să pipăi, să guşti să miroşi ca să înţelegi ce vrea să-ţi comunice senzaţia (emoţia, sentimentul). Fiecare senzaţie pe care o ai în corp să fie conştientizată. După ce faci asta devine mult mai uşor să treci peste.

Cred că „a te simţi bine” înseamnă mult mai probabil să simţi bine ce se petrece cu tine, ce se petrece în tine, fie ceva plăcut sau mai puţin plăcut, adică a fi în contact cu ceea ce simţi, a te simţi pe tine; decît a accepta doar ceea ce ţi se pare plăcut în ceea ce simţi.

Metaforic vorbind sentimentul negativ pe care îl avem ar reprezenta un rîu iar fericirea ar fi pe celălalt mal, nu există nici un pod. Ceea ce facem noi este de obicei ocolirea rîului, ceea ce este imposibil, sau şi mai greu de realizat, împingerea rîului. Ceea ce ar fi mult mai înţelept ar fi să trecem rîul în înot chiar dacă apa ni se pare rece sau prea udă.

Apa doar ni se pare foarte neplăcută, totuşi este doar apă, noi o încărcăm cu semnificaţii. În schimb rîul, o dată trecut vom fi gata să cunoaştem fericirea, ca mai apoi săînţelegem, că nu există o diferenţă între emoţiile negative şi cele pozitive, acestea sunt doar emoţii, ele sunt doar semnale care ne spun dacă ceea ce se întîmplăla moment corespunde cu ceea ce am dori să se întîmple. Emoţiile pot deveni cei mai buni aliaţi pe drumul vieţii, de ce atunci să ne luptăm cu ele?

Entuziasm!

Identitatea

Cine eşti tu?

Cum eşti tu?

Ce te reprezintă pe tine?

Crezi despre tine ceea ce eşti sau eşti ceea ce crezi despre tine?

Identitatea este acea structură, care adună în interiorul său tot ceea ce crezi tu despre tine, poate că ceea ce conţine, te ajută să creşti, să fii fericit, sau, te blochează. Gîndurile tale, valorile tale, acţiunile şi multe alte lucruri în viaţa ta se subordonează acestei structuri, îi sunt secundare, şi depind de ea.

Să-ţi dau un ex.:

-Crezi despre tine că eşti harnic

Una din valorile tale importante va fi cariera, sau activitatea în general

Vei avea o regulă care ar suna cam aşa: „Faptul că lucrez mai mult decît sunt în repaus semnifică că sunt harnic”

Poate îi vei judeca aspru în sinea ta pe cei „leneşi”

Vei avea sigur un comportament „harnic”, vei munci mult, vei fi mai tot timpul obosit, vei avea tot mai multe sarcini autoimpuse, toate pentru a corespunde identităţii pe care o ai.

Undeva în profunzimile sinelui tău ai multe etichete, puse de cei din jur, apoi interiorizate cu timpul pe care fără să vrei, în fiecare zi le confirmi cu tărie prin gînduri, acţiuni. Asta e normal, ca să fim sănătoşi mintal avem nevoie de integritate între identitatea noastră şi componentele de mai jos.

Marele secret cînd vrei să schimbi ceva este să schimbi o piesă de sus, adică să schimbi ceea ce crezi despre tine.

Nu vei reuşi niciodată să faci o deprindere de a practica sportul, sau de a te trezi dimineaţă (ceea ce ţine de comportament), dacă crezi despre tine că eşti nu prea perseverent (identitate).

Dacă vrei să schimbi ceva, va trebui să cauţi care din componentele identităţii tale te împiedică să faci asta. Poate la prima vedere să pară o componentă pozitivă, dar care, uneori e menţinută de reguli care nu te servesc la moment. Unii oameni au în identitatea lor ceva de tipul: eu sunt bun sau, eu sunt cinstit, ceea ce e ok, dar urmează regula: a fi bun înseamnă să nu refuzi niciodată o persoană care te roagă ceva, dacă refuzi, gata, nu mai eşti bun. Sau, în unele cazuri, poate fi vorba despre o componentă din start negativă de tipul: sunt un ratat, sunt leneş, sunt gras… fără să vrem, şi de cele mai multe ori fără să ne dăm seama, vom acţiona în funcţie de ceea ce credem despre noi.

Te rog să te gîndeşti, iar dacă simţi nevoia chiar să notezi, ce crezi tu despre tine, cu ce te ajută şi cum te poate bloca ceea ce crezi.

Este un miracol ceea ce se întîmplă după puţină contemplare.

Dacă schimbi ceea ce crezi despre tine, totul se schimbă automat, nici măcar nu e nevoie să te motivezi să faci ceva, atîta timp cît crezi că îţi este caracteristic, vei putea face enorm de multe, doar să crezi că este despre tine. Totuşi fi atent să nu exagerezi, identitatea te poate frustra dacă ai aşteptări prea exigente de la propria persoană, fii atent ce se ascunde în spatele unei componente. Ar fi mai bine ca în spatele „perseverenţei” să fie o regulă care ar spune:” eu continui cu uşurinţă să fac un lucru chiar şi după ce trece entuziasmul”, decît una: „chiar dacă înţeleg că nu e calea mea eu continui pentru că sunt perseverent”, nu par a fi foarte diferite, totuşi sunt.

Ai grijă ce crezi că eşti!

Entuziasm!

Ce alegi? Misiunea ta sau emisiunea ta preferată

Ce faci tu în timpul liber?

Unul din cei mai mari duşmani ai succesului tău este timpul pierdut în faţa televizorului(sau alte surse mas-media la fel de toxice). Asta pentru că nu faci în acest timp nimic care să te apropie de succes, dar pierzi în schimb, pe neobservate timp foarte valoros.
Odihna este cu siguranţă necesară, dar odihnă este acea activitate, sau dacă vrei lipsa activităţii, care te încarcă, îţi dă forţe pentru a face, a acţiona, poate uneori pentru a te gîndi şi a analiza cum ai reuşit atât de multe; ceea ce nu se întâmplă cu siguranţă în faţa televizorului.

Nu te mai minţi!

Dacă vrei informaţie alege-o tu pe net, n-o lăsa pe ea să te aleagă, programează tu la ce să te uiţi, la ce să te gîndeşti, fii atent la dependenţe, de orice fel…

Viaţa e prea scurtă să o umplem cu lucruri care ne scurg de energie.

Iar energia, ne este necesară pentru a ne realiza visurile, pentru a ne urma steaua noastră polară, iar tu ce faci? Te uiţi la vedetele care te îndeamnă să faci ca ele?

 Devino tu propria vedetă!

Gândeşte-te la calităţile tale!

Admiră-te pe tine!

Acţionează în propria misiune, tu eşti cea mai importantă persoană din viaţa ta!

Împarte succesele tale când te vezi cu prietenii (mă refer la orice tip de succes, că ai reuşit să te trezeşti mai dimineaţă, că eşti inspirat…), nu cu ştiri despre accidente!

Fii atent la ce te concentrezi, pentru că devii asta!

Entuziasm!!!

Nevoie de... Emoţii

Emoţiile sunt energia care ne mişcă, ne motivează, sau nu, totuşi ca să trăim, să ne menţinem în viaţă, avem neapărat nevoie de emoţii.

Cu ceva timp în urmă, neplanificat, am procurat cartea „Dama cu camelii” de Al. Dumas fiul, o citisem cîndva, în adolescenţă, şi îmi plăcuse, dar de foarte mult timp nu am mai citit romane, de oricare tip. Şi atunci, am înţeles ceva: avem nevoie de emoţii, dacă nu avem parte de ele în propria viaţă, le căutăm în viaţa altora, în vieţi inventate de cineva, sau…

Sau în reclame, internet… din această cauză suntem atît de fideli cumpărători a lucrurilor care ne… emoţionează.

Oamenii de ştiinţă spun (cînd vorbesc de puterea vizualizării), că creierul nu face diferenţă dintre emoţiile simţite cu adevărat, cele ce urmează anumite evenimente, şi emoţiile provocate voluntar, cînd ne imaginăm ceva. Acest lucru este un avantaj, dar nu numai, uneori poate fi şi un dezavantaj.

Atunci cînd dorim să învăţăm ceva nou, de ex: să fim calmi în situaţii anumite, putem exersa, stînd în fotoliu, emoţiile date, iar cînd vom nimeri în situaţii asemănătoare să fim mult mai calmi şi relaxaţi ca mai înainte, sau să vizualizăm realizarea scopului ca să ne motivăm să înaintăm.

Dar în cazul cînd ne provocăm emoţii visînd, există o limită, după care, emoţiile ne sunt dăunătoare, pentru că ne stopează din acţiuni, ne blochează în zona de confort. E ca şi cum am visa, cu ochii deschişi că facem un salt cu paraşuta, e emoţionant, dar, în cazul cînd rămîne doar cu visatul ne ajută puţin…

Ne ajută să ne simţim bine, pentru moment, şi, dacă asta este scopul, e ok, dar, dacă doriţi să treceţi la acţiune, visările îndelungate măresc frica de a trece la act.

Totuşi, emoţiile sunt foarte necesare, în aşteptarea lor ne simţim motivaţi, de dragul lor facem schimbări, le dorim, le căutăm.  Secretul este să ştim să alegem sursele emoţiilor noastre cu grijă… Să primim emoţii din ceea ce suntem noi, din ceea ce facem, din ceea ce ne creează nouă satisfacţii, şi nu numai, pentru că emoţiile negative (sigur fără excese) sunt şi ele benefice.

 Dacă însă ai observat că telenovelele, cărţile (chiar şi cele mai bune), emisiunile, filmele, pe scurt vieţile, reale sau mai puţin, ale celorlalţi, îţi provoacă mai des, sau mai intens emoţii decît evenimentele şi acţiunile proprii, este timpul să te întrebi dacă asta vrei. Este timpul să recunoşti că, din frică sau alte motive, preferi să urmăreşti din sală, jocul de pe scenă cu… alţi actori decît tine, şi să trăieşti, o dată cu ei, totuşi din sală, emoţiile care ai fi preferat să le trăieşti din plin.

Ai grijă de emoţiile tale…

Sunt doar ale tale…